Dragoste și responsabilitate

Ştim cu toţii că viaţa de părinte nu e deloc ușoară. Și o spun în contextul secolului 21, când avem la dispoziţie mașinării și aparate care înlesnesc cu mult creșterea unui copil.

Poveștile părinţilor noștri care se trezeau cu noaptea în cap să spele pelinci sau își lăsau copiii dormind singuri în casă până se întorcea celălalt părinte de la lucru, încep să se piardă în tumultul sfaturilor de parenting, a metodelor ușoare de a-ţi crește copiii și a reclamelor pentru sterilizatoare, pamperși premium și cărţi de psihologie a copilului.

Și totuși, generaţiile noastre sunt cele care poartă amprenta sinuciderilor în creștere în rândul copiilor și a adolescenţilor. Tot ele văd o creștere în de-socializare, izolare și depresie în rândul pruncilor noștri.

Cu tot “ajutorul” se pare că ne îndreptăm rapid spre o decădere a valorilor creștine familiale. În ciuda metodelor care ar trebui să ne ajute să ne creștem copiii “mai bine” decât cei de dinaintea noastră, ne trezim deseori copleșiţi de responsabilitatea creșterii lor și tot mai mulţi copii ajung niște adulţi fără scop și fără nici un chef de viaţă.

Deseori m-am simţit la fel. Copleșită de tot ceea ce înseamnă a fi părinte. Și încă mă simt. Încă învăţ.

Viaţa de mămică m-a făcut să îngenunchez des de tot. M-a făcut să renunţ la mine și la dorinţa de a controla ceea ce se întâmplă în jurul meu. M-a făcut conștientă de dependenţa mea de Dumnezeu și de nevoia copiilor mei de a deveni dependenţi de Sursa vieţii. M-a trezit la realitatea unei lupte nevăzute de ochii omenești, o luptă aprigă care se dă pentru sufletele copiilor noștri, și de care tot mai puţini părinţi sunt conștienţi.

Cum ne apărăm căminele? Cum ne apărăm copiii?

Înainte să îţi povestesc puţin despre câteva din metodele noastre de a face faţă acestor provocări vreau să îţi spun ceva: am fost acolo. Acolo, înconjurată de rufe și lipsa de idei de reţete. Am fost acolo, în faţa fricii, a îngrijorărilor pentru ziua de mâine, pentru viitorul copiilor mei. Acolo, în nopţile lungi și pline de plânsete, lângă căpșorul fierbinte a unui copil, înconjurată de medicamente și comprese și seringi.

Uneori încă mă mai găsesc acolo.

Sunt zile când îngrijorarea îmi răpește orice urmă din bucuria de a fi părinte. Sunt zile când chiar spun “nu mai pot”. Sunt zile când mă culc plângând. Sunt dimineţi când nu mă pot ridica în picioare la prima alarmă. Sunt zile pline de “mom-guilt” și zile când împart baia cu un băieţel care nu vrea să se dezlipească de mine nicicum. Sunt zile când timpul de părtășie e alcătuit din rugăciuni șoptite când cel mic, în sfârșit a adormit.

Dar peste toate, indiferent de cum este ziua, e mâna Lui. Cea puternică și tare. E promisiunea Lui “Nu am să te las, cu nici un chip!”. E puterea Lui dată prin Cuvânt. E mila Lui care-mi îngăduie încă o zi de pocăinţă. E vocea Lui care-mi spune “sunt aici”.

Ce uităm noi, mămicile, este că Sursa noastră este inepuizabilă. Și uneori ne obosim singure în loc să ne conectăm la Ea. Adevărul este că, până nu înţelegem că am fost chemate să fim reprezentante ale Lui pentru copiii noștri și că, odată cu această chemare ni se dă și TOT ceea ce avem nevoie ca să Îl reprezentăm cu cinste, nu vom reuși să izbutim.

Uităm. E omenește. Dar există har. Există aducere aminte. Există începuturi noi.

Slavă Lui!

Mai jos sunt câteva exemple a felului în care încercăm să implementăm principii și învăţături biblice în vieţile copiilor noștri. Sper din toată inima să va ajute și totodată să vă reamintească de faptul că nu sunteţi singure și că alături ne este Cel care luptă pentru noi!

1. Citesc cu voce tare atunci când am timpul personal de părtășie.

Nu, nu e liniște mereu (doar mici excepţii când Abi e la școală), însă când e, parcă mi-e dor de o “audienţă”. Indiferent că se joacă împreună sau aleargă pe lângă mine, încerc să citesc cu voce tare paragrafe întregi, repetând versetele importante. Uneori am impresia că degeaba citesc însă s-a întâmplat des ca Abi să îl roage pe Evi să facă liniște ca să audă și el ce citesc.

Surprinzător, Abi absoarbe cuvinte și învăţături în timp ce se joacă iar Evi a ajuns la vârsta la care repetă orice cuvânt după mine. Și nu de puţine ori m-au surprins cu întrebări sau cuvinte auzite din versetele citite.

Mămico, dacă simţi că citești în zadar, nu e adevărat. Există o putere nebănuită în Cuvântul proclamat cu voce tare în căminul familiei. Copiii noștri doar dau impresia că nu ascultă, dar de fapt creierașul lor e foarte activ și atent, “absorbind” fix ca un bureţel uscat, toate cuvintele ce le rostim. Și ce altă mare binecuvântare este decât să umpli minţile lor micuţe cu versete, cuvinte, învăţături biblice? Continuă să citești, să cânţi, să spui versete, versuri, cântări și învăţături cu voce tare pentru că nici un cuvânt de la Dumnezeu nu se va întoarce fără rod!

2. Când ne jucăm dăm drumul la muzică creștină pentru copii.

Deseori, Abi are de învăţat cântecele pentru corul de copii și folosim timpul de joacă pentru a face asta. Nu a mers metoda “stai și ascultă” niciodată, așa că am devenit creativi cu cântecele. Dimineaţă, în drum spre grădiniţă, în drum spre ai mei (un drum de aproape 2 ore) sau în orice altă călătorie mai lungă, preferăm să ascultăm cântece pentru copilași.
Uneori lăsăm cântecele și după ce ei adorm pentru că știm că al nostru creier, nu “doarme” cu adevărat niciodată. E o metodă foarte bună de a începe discuţii pe tema unor versuri sau de a le explica pe înţelesul lor Evanghelia și de a descoperi împreună istorioare din Cuvânt.

3. Îi las să mă vadă cu jurnalul și Biblia în mâna.

Îi las să scrie în jurnal, îi las să mă ajute la subliniat. Deși mă doare inima uneori când văd o pagină scrisă de mine și mâzgălită de ei, știu că mă voi uită cu drag la ele, mai târziu. Ţin mult de tot ca Abi și Evi să mă vadă citind, studiind, subliniind în Cuvânt. Deși deseori îmi doresc să fiu doar eu și Tatăl, fără întreruperi, fără gălăgie, fără nici un nas de șters sau ceartă de liniștit, nu se întâmplă asta. Adevărul e că timpul meu de părtășie deseori arată așa. Însă iau ce e bun și anume: imaginea vizuală pe care o vor avea copiii mei când vor crește mari: mami vorbind cu Dumnezeu.

4. În pedepse/corectări încercăm să implementăm principii prin exemple biblice.

Spre exemplu: De ce trebuie să ascult de părinţi?
Răspuns: Ca să fii fericit.

Ah! Subiectul acesta fierbinte, de care mulţi ne ferim. Să pedepsim sau nu copii? Dacă da, cum? Cred că fiecare familie are rânduiala ei la fel cum fiecare locaș de închinare, în funcţie de principiile și învăţăturile lui, are orânduirile lui. Fiecare părinte decide pentru copiii lui și nu sunt aici ca să vă spun ce și cum să faceţi. Însă încercăm ca, indiferent de situaţia în care se ajunge, mustrarea și încurajarea să fie legate de învăţături biblice și de versete care să vină în sprijinul unor astfel de învăţături.

E simplu să spunem “pentru că așa am spus eu”, ca părinți. Însă dacă învăţ ceva în ultima vreme este că ai noștri copii au nevoie de mai mult decât atât. Au nevoie de un fundament de neclintit pentru astfel de principii. Iar singurul fundament de neclintit este Cuvântul.

– “De ce să ascult de voi”?
– “Uite ce spune Biblia.“
– “De ce trebuie să mergem la adunare în fiecare duminică?”
– “Uite ce spune Biblia.”
– “De ce trebuie să-l iert pe Evi din nou?”
– “Uite ce spune Biblia.”

Principiile rămân principii și copiii devin cel mult morali, fără o temelie biblică. Ori, noi nu ne dorim asta.

5. Discuţiile de dinainte de somn cu Abi sunt altă modalitate prin care încercăm să sădim dragoste față de Dumnezeu și de Cuvânt.

Aici spun că avem mai mult succes pentru că se vulnerabilizează foarte mult în faţa noastră. Nu știu ce e: oboseala, vina adunată de peste zi sau poate doar harul Lui, dar înainte de culcare avem cele mai interesante conversaţii despre Dumnezeu, viaţă și moarte.

Da, vorbim cu ei și despre lucrurile mai puţin plăcute, despre păcat și consecinţele neascultării care însă devin lucruri prin care punem în lumină dragostea lui Dumnezeu și harul Lui. Seara, se pocăiește de toate păcatele de peste zi (și de cele viitoare, uneori), întreabă lucruri profunde, înţelege altfel ceea ce îi explicăm.

Încă nu știu de ce și cum, însă profităm la maxim de starea lui, în ciuda oboselii noastre și a dorinţei de a avea și timpul nostru. Credem că nu degeaba Dumnezeu deschide mintea și inimioara lui la astfel de conversaţii; și ce altceva am putea face noi, decât să profităm de oportunităţile acestea minunate?

6. Nicio masă fără rugăciune.

Indiferent că suntem acasă, la restaurant sau pe stradă, indiferent că mâncăm din farfurie sau mâncăm un simplu covrig, ne oprim și ne rugăm “pentru papa”. Evi a învăţat și el să se oprească din mers și închide ochișorii și se roagă împreună cu noi, spunând un “amin” grăbit.

Nu ne sfiim nicidecum de nimeni și profităm din plin de libertăţile ţării în care trăim. Generaţia de azi trebuie să crească cu imaginea rugăciunii înaintea ochilor și trebuie să conștientizeze de harul libertăţii de a putea face acest lucru public.

Suntem bombardaţi de păcate sub toate formele, din toate direcţiile, non-stop. Ne învăţăm copiii că nu suntem creștini doar în spatele ușilor căminului ci oriunde, indiferent de circumstanţe și situaţii. Rugăciunea publică e doar o mică mărturie a faptului că suntem recunoscători pentru un covrig, pentru familie, pentru drepturi și pentru tot ceea ce Dumnezeul luminii îngăduie să avem.

Cred că îi și obișnuiește pe copii cu imaginea părinţilor rugându-se simplu și autentic, în locuri poate mai neobișnuite. Și ne dorim și ne rugăm ca imaginea și obiceiul acesta să îi însoţească oriunde va îngădui Dumnezeu să ajungă mai devreme sau mai târziu.

Închei prin a vă încuraja cu unul din versetele familiei noastre:

„Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoștinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulţumiri.”

Filipeni 4:6

Rebeca Strugaru